În apărarea timpului pierdut

“Douăzeci şi şapte de lei”, zic, în timp ce casa de marcat ţăcăne, tipărind bonul. Îl rup, îl bag în punguţă, dau restul. Spun “Mulţumesc!”
Între timp mai intră cineva.
Hm! Ar fi trebuit deja să încui. Oricum, e ultimul pe ziua de azi.
Omul mă întreabă, aproape din uşă: “Mai e deschis magazinul?”

Fireşte că mă supăr în sinea mea şi îl corectez, spunându-i că se află într-o farmacie, nu într-un magazin. Mă priveşte nedumerit: “Da’ care-i deosebirea între magazin şi farmacie? Nu e şi ăsta un loc unde plăteşti cu bani ca să obţii un produs de care ai nevoie? Este! Atunci unde-i diferenţa?”

“Diferenţa, domnule, s-a făcut cu ceva ani în urmă, când eu eram studentă şi învăţam despre ceea ce vedeţi dumneavoastră pe rafturi: cutiuţe, flaconaşe…
Învăţam despre ce conţine fiecare comprimat, când face bine, când poate face rău, învăţam foarte, foarte multe lucruri pe care la vremea respectivă le consideram ori prea stufoase, ori inutile, numai bune să-i servească profesorului drept pretext ca să mă trântească la examen, dar, de fapt, le învăţam pentru dumneavoastră.
Ca să fiu azi capabilă să vă explic simplu, clar, cum trebuie să vă administraţi medicamentul, ce o să simţiţi după ce îl luaţi, dacă îl puteţi asocia cu medicamentaţia pe care deja o folosiţi, dacă puteţi mânca, bea, conduce maşina în timpul tratamentului, dacă…”

El face un semn plictisit din mână, adică “Vorbă multă, sărăcia omului, parcă vă grăbeaţi, că v-aţi uitat la ceas când m-aţi văzut...” şi conchide, cu voce tare: “În fine! Daţi-mi ceva de tuse!”

Zâmbesc şi îl întreb “Ce anume doriţi, exact? “

Zâmbeşte şi el fiindcă a înţeles unde bat, cerându-i să precizeze denumirea produsului de care ar avea nevoie.

Acum e limpede că farmacia nu poate fi un magazin.

Acolo n-ar putea cere niciodată “ceva de mâncat”, “ceva de îmbrăcat”, “ceva de spălat vasele”, lăsând-o pe vânzătoare să aleagă pentru el.

Acolo el îşi asumă în totalitate alegerea, numind tipul de produs şi marca şi ştie sigur că nu se va întoarce a doua zi să îi ceară socoteală “de ce nu mi-aţi spus cât timp pot lăsa carnea pe grătar? “ sau “ trebuia să vă fi închipuit că mie îmi trebuie detergent de rufe, nu de vase!”

La magazin, cu excepţia termenului de valabilitate, alegerea si consecinţele îi aparţin lui în exclusivitate, pe când aici, în farmacie, eu trebuie să preiau aproape toată răspunderea deciziei, să mă asigur că pleacă exact cu produsul de care are nevoie, că îl va consuma în mod corect, în aşa fel încât să nu-şi facă un rău.

De aceea, înainte de a-i vinde “ceva de tuse”, trebuie să purtăm un mic dialog, să ne lămurim ce fel de tuse, cu expectoraţie sau seacă, dacă nu cumva e cardiac, dacă nu ia alte anume medicamente, care produc tuse ca efect secundar, dacă e fumător, dacă a fost sau nu răcit, dacă tuşeşte mai ales la schimbarea de poziţie sau la schimbarea de temperatură…

Tot acest episod, pe care nu-l “trăieşte” niciodată în calitate de client al unui magazin, trebuie să-l parcurgă cu mine, în calitate de “pacient” sau de aparţinător, intermediar al unui pacient.

Poate că el se simte sâcâit de atâtea întrebări la care e nevoit să-mi răspundă, poate că e grăbit, în definitiv, dacă era ceva grav, se ducea la doctor, e o banală tuse, ce dracu’ facem atâta interogatoriu?

Dacă nu el, măcar unul dintre ceilalţi aflaţi la coadă gândeşte aşa, în legătură cu irosirea celor câteva minute de discuţii, ba chiar mă şi apostrofează, uneori – “Haideţi doamnă, că ne apucă noaptea cu-atâta vorbă, ne pierdem timpul aiurea!” …

Ei bine, această scurtă “pierdere de vreme” pe care sunt obligată să o provoc pacientului înainte de-a mă decide ce să-i recomand se numeşte, în cărţile mele de şcoală, SFĂTUIRE şi face parte din regulile de bună practică farmaceutică.

Este un aspect important în relaţia mea cu pacientul, peste care nu am voie să “sar”, fie că el îmi prezintă sau nu o prescripţie medicală, atunci când îşi cumpără medicamente sau produse foarte asemănătoare acestora.

Probabil că este momentul cel mai important al relaţiei noastre care, dacă va fi tratat şi înţeles cum se cuvine, asigură cel puţin o treime din succesul tratamentului propus.

Farm. Renata Carageani